MASAJUL LA SPORTIVI


MASAJUL LA SPORTIVI

Masajul şi automasajul sunt organic şi funcţional legate de activitatea sportivă, ceea ce presupune că se poate aplica în scop stimulator (înainte de antrenamente, dar mai ales de competiţii – să nu se creadă cumva că masajul stimulator, de angrenare, de încălzire poate înlocui încălzirea propriu-zisă, care este un proces mai complex) sau trofic, liniştitor, de dezobosire (după concursuri sau intercompetiţional, în pauze), în scop de refacere (neuropsihică, în special pe cale reflexă şi neuromusculară, predominant pe cale directă, mecanică).

Pentru marii perfomeri este greu de acceptat ideea automasajului în competiţii, datorită şi „stării de start”, cu atât mai puţin după competiţie/concurs (de refacere), dat fiind starea marcată de oboseală fizică şi psihică.

Aceasta constituie un nou argument în favoarea prezenţei masorului (indiferent cine practică masajul – antrenor, medic, asistentul medical la competiţii).

Fiziologia sportivului precizează că înaintea unor antrenamente, dar mai ales înaintea competiţiei, la sportivi se manifestă aşa-zisa „stare de start”, un complex de manifestări comportamentale neuropsihice şi vegetative (cele endocrine, metabolice, prezente şi ele, sunt mai puţin vizibile), cu caracter strict individual şi dependent de factori multipli (reactivităţile neuropsihice şi neurovegetative, care ţin în mare măsură şi de tipul de sistem nervos, dar care pot fi ameliorate, stabilizate prin antrenamente psihofizice; stare de sănătate şi capacitatea de efort; factorii climatici şi de mediu; public, adversar, arbitru, condiţiile terenului sau ale sălii, anumite trăiri plăcute sau neplăcute, etc.).

Masajul de încălzire, prin proceduri diferenţiale, urmăreşte tocmai atenuarea unor asemenea manifestări negative, printr-un efleuraj (netezire) blând, mai prelugit, vibraţii, masaj reflex care diminuează febra de start, calmându-l pe sportivul aflat în starea de hiperexcitabilitate.

La polul opus, efleurajul mai viu, scurt, vibraţiile mai scurte şi mai intense, ca şi fricţiunile, tapotamentul, înainte de concurs îl stimulează pe sportiv, combătând „apatia de start”, iar încălzirea propriu-zisă, ce urmează masajului, va şterge până la dispariţie aceste manifestări negative ale apatiei de start, fenomen negativ de regulă prezent la cei cu temperament flegmatic, care trebuie să beneficieze de psihoterapie.

De aici şi concluzia că masajul de încălzire se constituie ca o componentă organică, fundamentală a încălzirii la sportivi, pregătind organismul pentru excitantul fizic propriu-zis, al încălzirii, proces ce nu poate disocia fizicul de psihic.

În situaţiile în care adeseori unii perfomeri se găsesc singuri la competiţii mari, ceea ce nu este de dorit, ei vor trebui să cunoască automasajul şi să profite de el atât precompetiţional, la încălzire, cât şi intracompetiţional, în pauzele dintre reprize sau curse, când este singur pe teren, fără nici un ajutor.

La polul opus se situează masajul de refacere, care are loc de regulă după efort, dar care în anumite circumstanţe poate avea loc şi intraefort (ne referim la pauzele dintre reprize, la jocurile sportive, la intervalul de timp dintre încercări – la aruncări, sărituri, haltere, la intervalul dintre meciuri, de ex. la box, lupte, judo, sărituri sau scrimă, care poate dura de la câteva minute până la ore, chiar şi 1-3 zile).

Trebuie menţionat faptul că masajul de refacere se poate efectua ca un simplu mijloc de refacere, chiar singular, cum este cazul în special după un antrenament, în cursul unei zile în care sunt prevăzute 2 şi chiar 3 antrenamente în total (folosind masajul ca mijloc de refacere în cadrul antrenamentelor de refacere, care au loc de 1-2 ori în ciclul săptămânal şi urmează o anumită ordine:

–         refacerea psihofizică;

–         hidroterapia caldă (la cel puţin 20-30 minute după terminarea antrenamentului);

–         saună la nevoie şi la recomandarea medicului;

–         masajul manual sau instrumental de refacere (de menţionat de asemenea, că nici masajul nu trebuie efectuat mai devreme de 30 minute de la încheierea efortului);

–         apoi reechilibrarea hidroelectrolitică, eventual aeroionizare negativă şi oxigenare;

–         încheind cu tehnici de relaxare neuropsihică şi alte activităţi relaxante, în spaţii special amenajate.

Ca proceduri folosite menţionăm: efleurajul prelungit, blând, cu care de altfel începe şi se încheie orice şedinţă de masaj manual, vibraţiile, presopunctura (masajul unor zone reflexogene), rulat-cernut pentru membre (în special coapse, gambe, braţe), încheind tot cu manevre de efleuraj, cu o durată totală în jur de 20 minute (de la minimum 15 minute la maximum 30 minute), bineînţeles şi în funcţie de zona principală asupra căreia dorim să acţionăm.

Cum un masor, chiar şi doi, nu reuşesc să maseze o echipă întreagă (ex. În cazul jocurilor sportive), apare evidentă nevoia folosirii masajului instrumental care poate fi efectuat şi de către sportiv în refacere (nu ne referim la automasaj), dintre proceduri enunţând pentru eficienţă hidromasajul (dacă există instalaţii adecvate), duşul-masaj sub apă, vibraţiile acţionate mecanic sau electric şi chiar presopunctura, dacă a fost însuşită de la un specialist competent (masor, fizioterapeut, psiholog, etc.).

Din cele prezentate până acum se desprinde clar diferenţa dintre masajul ca mijloc de refacere, izolat, şi masajul ca mijloc într-un antrenament de refacere în care există influenţe de tip pozitiv sau negativ între diferitele mijloace care concură la reuşita antrenamentului de refacere.

Pe de altă parte, am văzut că masajul dinaintea efortului, de încălzire este de regulă un masaj stimulator, ergotrop pe plan biologic, în timp ce masajul de refacere, ca şi celelalte mijloace de refacere, atacă faza trofotropă, regenerativă pe plan biologic (dominată în prima etapă pe plan metabolic de catabolism, iar pe plan neurovegetativ de dominaţia vagală).

Între aceste două forme majore de masaj sportiv se intercalează masajul intraefort (antrenamente sau competiţii) şi masajul igienic, de întreţinere, din perioadele de antrenamente, acesta din urmă, acesta din urmă fiind dominat, pe plan calitativ de refacerea postefort şi deci păstrând caracteristicile respective.

Situaţia este ceva mai complicată în cazul unor pauze mici, de câteva minute (de la 1 minut la box, până la 10-15 minute la jocurile sportive), când masajul trebuie orientat către refacere (cazul minutului de pauză la boxeri, când o persoană din anturajul boxerului face manevre de masaj, efleuraj, vibraţii pe gambe, coapse, braţe, umeri, deci zonele anatomice în care boxerul acuză obosela locală, lucru valabil şi la lupte, judo, ş.a.).

În cazul competiţiilor cu mai multe încercări cum sunt sărituri şi aruncări la atletism, săriturile în apă, deci când pauza dintre acestea este de câteva minute (în jur de 15-20 minute) în prima fază masajul trebuie să aibă caracter liniştitor, relaxant, la nevoie decontracturant dacă este cazul, iar în minutele ce preced efortul, masajul să devină uşor stimulator (vibraţii vii, mai intense, fricţiuni, tapotamente, etc.).

În situaţia în care pauza dintre eforturi, în competiţie, variază de la ore la zile (serii, semifinale, finale, la atletism, serii, finale, la înot, între jocuri în caz de turneu, la box, între meciuri, etc.), considerăm că trebuie intrat în ritmul fiziologic prin masaj de refacere după concurs şi masaj stimulator, de încălzire, înaintea concursului următor.

O mare responsabilitate revine sportivilor din unele discipline (ex. din atletism la unele probe), când sportivul, fiind singur pe stadion (regulamentele nu permit nici un fel de asistenţă tehnică) poate simţi unele senzaţii neplăcute, incomode sau chiar dureroase (o jenă la nivelul membrelor inferioare, o contractură musculară, etc.) cărora trebuie să le facă faţă singur până la „încercarea următoare” şi numai stăpânirea corectă a automasajului poate fi salutară, salvând astfel performanţa.

Acestea sunt câteva din situaţiile în care sportivul este confruntat cu masajul sportiv, din care trebuie să-şi facă un aliat atât pentru performanţă, cât şi pentru sănătate.

Deci toate formele de masaj descrise anterior, se încadrează cu prioritate în masajul profilactic (prevenirea oboselii şi a traumatismelor):

Masajul igienic, nespecific, nediferenţiat poate intra (în discuţie) în regimul de viaţă sportivă, zilnic sau de 2-3 ori pe săptămână, dimineaţa, înainte de micul dejun.

Masajul terapeutic, un act medical, se recomandă sportivilor bolnavi sau accidentaţi, la indicaţia medicului de specialitate, în caz de îmbolnăviri sau traumatisme (indicaţiile tehnice privind durata, procedurile, felul masajului trebuie să aparţină medicului şi nu masorului, antrenorului sau sportivului) sau în perioada de recuperare a unor asemenea stări patologice ori a sechelelor acestora (indicaţiile tehnice aparţin tot medicului de specialitate), masorul îndeplinind rolul de prim terapeut. În cazul masajului terapeutic la sportivi se folosesc de regulă, anumite creme, pomezi, geluri, care prin ingredientele pe care le conţin pot induce efecte analgezice (anestezină, fenilbutazonă), antiinflamatorii (salicilaţi, Diclofenac, Piroxicam, etc.), rezorbtive (alfakimotripsină, extractul de castane – Reparil, etc.), hemostatice (Hirudoid, Venaruton), decontracturante, vasodilatatoare (cele bazate pe nicotinaţi – Finalgon, Bayoline, Revulsin, etc.).

Din primele categorii menţionăm: Algesal, Algosprai, Feldin, Voltaren, Mobilat, Sportupac, Trombocid, Decontractyl, etc. Un colectiv de specialişti de la Institutul de Medicină Sportivă (prof. Dr. Doc. V. Stroesc, prof. Dr. C. Baloescu, prof. Dr. I. Drăgan, ş.a.) a brevetat o serie de creme de masaj după cum urmează:

 

–         cremă stimulentă I – vit. B6, pantotenat calciu;

 

–         cremă stimulentă II – vit. E, oleum Jecoris, camfor;

 

–         cremă relaxantă – propionat de testosteron, estradiol.

 

Menţionăm de asemenea bunele efecte în masaj ale produselor SPORTUPAC – cremă soluţie.

În orice caz, masajul terapeutic trebuie circumscris în totalitate în sfera actelor medicale, deci cu responsabilitate medico-legală şi dominat de vechiul principiu: primum non nocere (mai întâi să nu faci rău).

În încheierea acestui capitol revenim cu câteva detalii de mare valoare practică: masajul sportiv poate fi „umed” (practicat în zona corespunzătoare a complexului de refacere – hidroterapie caldă, cadă, bazin şi saună) în care masorul foloseşte de regulă un săpun alcalin (cum este cazul adesea la lupte, box, judo, haltere, deci un masaj de refacere) sau „uscat” (practicat  în încăperi special amenajate sau chiar în aer liber ori în camera sportivului, când masorul foloseşte talcul – silicat de magneziu hidratat, însă cu antenţie deoarece este iritant pentru căile respiratorii),

Apoi ca loc de practicare, dacă ne referim la masajul de încălzire, acesta se face de regulă la stadion, în sală, într-o încăpere adecvată, alteori chiar în vestiarul în care se echipează sportivii sau chiar pe stadionul de încălzire, într-un spaţiu amenajat – sub un cort – adăpostit de razele soarelui, de vânt, de ploaie, etc. De reţinut că în astfel de împrejurări trebuie să avem grijă de muşchii sportivului, acoperindu-i cu un pled de lână sau bumbac pentru a menţine temperatura convenabilă, în acelaşi timp să nu uităm că nu numai masorul trebuie hidratat datorită pierderilor de lichide prin transpiraţie, dar şi sportivul căruia i se face masajul.

În ceea ce priveşte masajul de refacere după efort, acesta trebuie efectuat într-o cameră bine aerisită, în condiţii de confort fiziologic şi după ce s-a trecut prin psihoterapie, hidroterapie caldă, eventual saună, dacă a fost cazul. Efectele relaxatoare, dezobositoare ale masajului sunt amplificate dacă după şedinţa de masaj i se dă sportivului o băutură alcalină, bine îndulcită, bogată în vitamine şi minerale, plăcută la gust (cca. 250-300 ml), iar în continuare sportivul rămâne în repaus la pat, acoperit cu un pled călduros, cu ferestrele larg deschise, pentru a asigura o bună oxigenare a încăperii. Durata eficace a acestui repaus relaxator care continuă efectele masajului şi le amplifică, este de 15-20 minute.

Masa care urmează după acest masaj şi repaus, care de asemenea trebuie să fie dominată de cerinţele refacerii (normocalorică, hipolipidică, normo sau uşor hipoproteică, hiperglucidică, bogată în minerale, vitamine, radicali alcalini – crudităţi, vegetale, lactate, sucuri de fructe şi fructe) va avea loc la cel puţin 30 minute după încheierea masajului.

Pe timpul masajului de refacere post-efort, competiţional mai ales, este bine ca sportivul să încerce să fie relaxat, să evite retrăirile negative, nefavorabile din cursul efortului, un mare rol revenind în această direcţie masorului, care poate crea ambianţa necesară pentru a contribui la diminuarea excitaţiei şi nu la amplificare acesteia, situaţie în care masajul efectuat chiar prin proceduri relaxatoare poate induce efecte paradoxale, stimulatorii, excitatorii, întârziind refacerea.

O ultimă remarcă cu care dorim să încheiem, se referă la masajul terapeutic la sportivi: să nu uităm că performerul are o lume aparte, un orizont aparte, este o vedetă, care la un moment dat (boală, accident, imobilizare în aparat gipsat) se vede îndepărtat din centrul atenţiei publicului, cel care îl răsfaţă când obţine succese, trăind o „adevărată dramă”. În acest caz, masajul terapeutic, indiscutabil având rolul său recuperator, devine împreună cu masorul cel mai eficace şi pozitiv mijloc psihoterapeutic, eficienţa acestor 2 direcţii terapeutice crescând imens, mobilizându-l pe sportiv şi contribuind cu siguranţă la grăbirea vindecării şi readucerii performerului pe terenul de sport, în centrul vieţii sportive, a publicului, unde s-a consacrat şi care-l aşteaptă cu nerăbdare.

 

Autor Nelu Olteanu

Prof.PhD.Kintoterapeut

Specialist Recuperare Medicala

 

Copyright@www.kinetoterapierecuperaremedicala.ro