GENU VARUM


GENU VARUM

 Deformare „în O” a genunchilor

Este o diformitate caracterizată prin faptul că genunchiul este deviat în afara axului mecanic al membrului inferior. Acest ax uneşte centrul capului femural cu centrul platoului tibial şi cu centrul articulaţiei gleznei.

În comparaţie cu genu valgum, genu varum nu reprezintă o deviaţie angulară ci este determinată de o curbură cu convexitatea orientată intern care interesează tot membrul inferior.

Afecţiunea este de cele mai multe ori bilaterală. În caul în care este unilaterală, la celălalt membru inferior există un genu valgum mai mult sau mai puţin evident, motiv pentru care aspectul general al membrelor inferioare este de virgulă.

Diformitatea este foarte rar congenitală. Mai frecvent ea este secundară unor traumatisme sau procese inflamatorii care interesează 1/3 distală a femuru-lui sau 1/3 proximală a tibiei.

Formele cele mai frecvente şi cele mai caracteristice sunt:

– genu varum de origine rahitică

– genu varum de origine rahitică

– genu varum osteogenic

Genu varum de origine rahitică, din copilărie

Este una din din manifestările rahitismului în evoluţie. În general afectează copiii de 1-2 ani. Un factor favorizant al al apariţiei diformităţii este poziţia fiziologică în varus a genunchiului la nou născut.

Bohm a susţinut că genu varum şi genu valgum pot apărea în copilărie dar nu sunt în mod obligatoriu diformităţi de origine rahitică, ci pot să reprezinte anomalii de dezvoltare. Aceste anomalii sunt de tip regresiv, în cazul genunchiului varus şi de tip progresiv, în cazul genunchiului valgus. Această ipoteză patogenică bazată pe fapte incontestabile poate fi invocată pentru genu varum în cazul în care la examenul general nu se observă semne de rahitism.

Alterările structurale afectează aproape în exclusivitate, zonele anatomice situate în afara articulaţiei genunchiului. Femurul prezintă în 2/3 proximale o curbură cu convexitatea orientată extern iar tibia prezintă în 2/3 distale o curbură cu convexitatea orientată tot extern. Uneori, tibia mai poate prezenta şi o curbură în sens antero-posterior „în lamă de sabie”.

Datorită torsiunii interne a  părţii inferioare a tibiei, piciorul este rotat intern şi de multe ori ia aspectul de picior plat de compensaţie.

De remarcat că diformitatea dispare de la sine în jurul vârstei de 4 ani.  

Genu varum de origine rahitică, din adolescenţă                                 

Este o formă a cărei apariţie este datorată rahitismului tardiv şi este caracterizată anatomic de o alterare structurală a metafizei distale a femurului.

Tot în acestă perioadă se mai poate observa o varietate specială de genu varum de origine rahitică care se datorează unei opriri în creşterea părţii interne a cartilajului de creştere. Această formă este caracterizată de apariţia unei curburi la nivelul epifizei distale a femurului, cu convexitatea antero-internă care duce la o scurtare considerabilă a membrului inferior de aproximativ 3-4cm.

Partea juxta-epifizară femurală inferioară este deformată în partea sa internă. Epifiza distală a femurului este foarte puţin deformată. Uneori condilii femurali sunt uşor aplatizaţi. Fosa intercondiliană este mai adâncă decât în mod normal dând zonei un aspect de furcă. Tibia este puţin modificată iar deformarea ei este de natură compensatorie, faţă de deformarea femurului.

Genu varum osteogenic (simptomatic)

Această varietate este datorată unor leziuni de origine traumatică sau inflamatorie, localizate la nivelul epifizei distale a femurului sau la nivelul epifizei proximale a tibiei.

În această categorie intră şi o formă specială de genu varum numită „epifizită tibială deformantă”. Patogenia acestei afecţiuni este încă neclară. Uffreduzzi o definea ca o osteocondrită deformantă juvenilă. Lulsdorf credea că este vorba despre o leziune osteomielitică care a afectat cartilajul de creştere a epifizei proximale a tibiei. Pouzet sustinea că termenul de epifizită tibială deformantă este impropriu deoarece nu este vorba despre o leziune epifizară propriu-zisă ci de o leziune la nivelul zonei juxtaepifizare. Părerea lui Pouzet pare cea mai credibilă deoarece epifiza este de obicei normală iar când se observă leziuni la acest nivel, ele sunt de tip secundar.

Clinic

Simptomatologia este asemănătoare în toate formele de genu varum prezentate anterior.

Uneori genu varum este însoţit de durere dar această este de cele mai multe ori pasageră şi de mică intensitate. Ea se poate accentua în formele inveterate, la maturitate sau bătrâneţe, atunci când apar fenomenele artrozice la nivelul compartimentului intern al genunchiului.

La inspecţia membrelor inferioare se poate observa în formele bilaterale, un aspect caracteristic de deformare „în O” a genunchilor. Genunchiul interesat este deviat înafară iar gamba este deviată înăuntru. Genunchiul prezintă o curbură a cărei convexiate este orientată către exterior.

Mersul este deranjat mai mult de devierea gambei decât de forma genunchiului. Pacientul este obligat să meargă cu coapsele în abducţie ca să nu-şi lovească maleolele tibiale între ele.

Genu varum ca şi genu valgum, nu se mai observă atunci când genunchiul este flectat.

 

 

ROLUL KINETOTERAPIEI ÎN AMELIORAREA ȘI TRATAREA PACIENȚILOR CU GENU VARUM

Kinetoterapia reprezintă aplicarea principiilor de exerciţiu știinţific de bază adaptate pentru a spori forţa, rezistenţa și mobilitatea persoanelor cu limitări funcţionale și ale celor care necesită condiţionare extinsă fizic.
Tratamentul kinetoterapeutic se recomandă să fie început cât mai timpuriu pentru beneficiul funcţional maxim, având următoarele obiective:
schimbarea presiunii la nivelul cartilajelor de conjugare;
tonifierea şi scurtarea muşchilor laterali externi şi alungirea muşchilor interni ai coapselor şi gambelor;
realizarea unei mai bune stabilităţi a genunchilor;
formarea unui arc reflex corect al genunchilor în stând, mers şi alergare.

Programul kinetoterapeutic
– La sugari şi copiii mici, cele mai eficiente exerciţii constau în apropierea progresivă a genunchilor cu ajutorul degetelor mâinii kinetoterapeutului, atât cât permite elasticitatea articulaţiilor şi mobilizarea pasivă şi prinderea gleznelor cu cealaltă mână, cu arătătorul între maleolele interne, iar policele şi mediusul cuprinzând maleolele externe.
– În cazul copiilor mici şi mari din perioada preadolescenței şi adolescenței se recomandă alt tip de exerciţii precum:
– aşezarea unei perne subțiri între genunchi şi apropierea genunchilor în extensie prin contracţie izometrică, apoi relaxare;
– legarea genunchilor cu o curea lată, lucrând activ sau cu elasticul legat de ambele glezne, în poziţiile decubit dorsal, ventral sau la marginea patului;
– exerciții de tonifiere pentru muşchii abductori ai coapsei şi gambei: ridicarea pe vârfuri şi călcâie cu încercări de redresare ale genunchilor (se pune o coală de hârtie sau altă grosime de material între genunchi fără a scăpa);
– exerciţii executate cu mingea între glezne;
– genuflexiuni cu genunchii legaţi sau cu un material între genunchi, pentru cei avansaţi;
– reeducarea mersului;
– înotul: în special stilul bras.

 

 

Autor Nelu Olteanu

Prof.PhD.Kintoterapeut

Specialist Recuperare Medicala

 

Copyright@www.kinetoterapierecuperaremedicala.ro